marți, 2 noiembrie 2010

Lectia despre barfa

Am întâlnit până la vârsta aceasta –deşi nu chiar atât de înaintată, mulţi oameni cu caractere diferite. Unii au dezamăgit, alţii au un loc asigurat în inimă, pentru că niciodată nu mi-au dat ocazia să mă dezmint de ei, datorită faptelor lor.

Definiţia bârfei:
BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. şi refl. recipr. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecări, a îndruga verzi şi uscate

Când vorbeşti de rău, nu vorbeşti de bine; asta ştie orişicine. Problema se pune altfel: de unde vine această vorbire de rău...? Din ce cauză îi vorbim noi pe ceilalţi de rău? Mi-am pus de multe de ori întrebarea: de ce vorbim de rău...? De ce de bine nu putem vorbi? Posibile răspunsuri ar fi: din răutate, invidie, ură, datorită complexului de inferioritate, toate aceastea derivând din prostie. E mai uşor să etichetezi decât să apreciezi. E mai uşor să împroşti cu noroi decât să stimezi. E mai uşor să arăţi cu degetul în loc să vezi paiul din ochiul altuia, decât să vezi bârnele din proprii tăi ochi. Aceastâ tendinţă, o au cel mai mult adolescenţii. Unii din ei, plictisiţi de viaţă fiind, nu găsesc nimic altceva mai bun de făcut decât să "îndruge verzi şi uscate". Şi nu e vina lor, e vina părinţilor. Ecucaţia e rară în zilele noastre.

Bârfa este foarte la modă şi în jurnalism, nu numai în viaţa reală. Şi pentru că bârfa reprezintă un lucru real, a ajuns să fie tabloidizată. Exista o grămadă de reviste şi ziare care vând...”bârfe”. Practic, bârfa a ajuns o modă. Dacă nu eşti la curent cu ultimele bârfe din showbiz, poţi fi considerat înapoiat. Şi de parcă nu ar fi de ajuns, articolele “bârfitoare” din ziarele tip tabloid au ajuns să fie subiecte şi în anumite emisiuni televizate, unde invitaţii, ce credeţi că fac de obicei? Se ceartă, alteori îşi dau chiar şi în cap, dacă e necesar.

Un profesor spunea că: “nu contează dacă o persoană are parte de publicitate pozitivă sau negativă, important e că are parte de publicitate”. Cam asta vor şi anumiţi indivizi. Vor să se facă afirmaţi cu orice preţ. Fie că e vorba de făcut sex în sala de clasă, fie că e vorba despre haremul de femei a unui crai din Răsărit.

Eu nu am înţeles niciodată obsesia de a apărea la televizor. De ce ţin oamenii să apară la televizor...? Un răspuns logic ar fi: pentru că acolo se câştigă mulţi bani. Da, dar majoritatea nu vor banii, ci vor faima care le revine din apariţia lor pe sticlă. Acum o să săriţi pe mine şi o să îmi spuneţi: “Da’ ce, tu nu ai vrut niciodată să apari la TV?”. Răspuns egal nu. Nu, pentru că mai există oameni care ştiu că tembeliziunea nu înseamnă totul.

Fiecare se poate face remarcat prin ceea ce consideră el că are mai bun. De ce trebuie mereu să avem opinii avizate în ce privesc faptele noastre? Trebuie ca noi să fim siguri de ceea ce facem; restul, vine de la sine!

6 comentarii:

  1. Acest articol nu cumva e o barfa despre oamenii barfitori si cei care vor sa apara la tv :)?

    RăspundețiȘtergere
  2. ai spus si singura..e mai usor sa etichetezi decat sa apreiciezi...

    RăspundețiȘtergere
  3. Măi, nu fiţi răi/rele. Fenomenul există şi proliferează. Mie unuia mamiferele de TV îmi par nişte copii cărora parcă nu le vine să creadă că li se dă atâta atenţie. Dacă vă uitaţi la figurile lor, observaţi expresia aia tâmp-uimită de "mie chiar mi se întâmplă treaba asta?". De-aia cred eu că se înfig cu atâta tupeu (care înseamnă nesimţire & obrăznicie, nu îndrăzenală sau curaj, cum încerca-ntr-o vreme PROtv-ul să convingă lumea): pur şi simlu experimentează ca-n vis o formă de putere.

    Pe de altă parte, moderatorii sunt îndemnaţi (a se citi "condiţionaţi") să aducă numa hahalere în studio (lui Mândruţă i s-a atras atenţia că sunt prea intelectuali, politicoşi şi bine-crescuţi - deci plictisitori - invitaţii lui; deci să facă bine să învioreze atmosfera cu ceva scandal, zbierete, insulte, material de mahala, ce mai).

    Şi (3) publicul mediu - atestat prin sondaje de rating - al posturilor gen tabloid este superficial, prost educat şi are capacitatea de concentrare a unui ţânţar. Deci, dacă vrei să-l sudezi de sticlă ai nevoie de "senzaţii". Conflict, sex, accident, crimă sau bârfă. Dacă eşti aproape sau chiar în (epi)centrul unui tărăboi mediatic, exişti. Dacă nu, aleluia. Şi pentru multe, ăăăăăăăăăăă, celebrităţi, ăsta e singurul mod de a exista - că de-aia au ajuns să-şi cumpere paparazzi personali sau să divorţeze de câte cinci ori pe săptămână.

    Confuzia, apoi, între celebritate şi notorietate este însă o momeală irezistibilă. Poţi fi un imbecil notoriu; n-are importanţă cîtă vreme eşti un tabloidizat celebru.

    Ce face un public rămas fără eroi şi arhetipuri? Îşi fabrică VIPuri. Din nefericire, din material găsit pe stradă.

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu nu prea înţeleg. Oare numai la noi în ţară se întâplă ca să fie atâtea uscături? Nu mai înţeleg televiziunea, zău aşa. Înţeleg că toţi sunt preocupaţi să aducă tot timpul ceva senzaţional, dar deja se observă acest lucru în gândirea oamenilor; omul se aşteaptă mereu la ceva senzaţional. Dacă nu îi dai omului "senzaţional - în direct", schimbă postul, plictisit fiind. Proastă educaţie media mai avem...De fapt, nici nu ştiu dacă avem o cultură a mass-mediei sau a culturei populare. Parcă sunt mai multe ziare şi reviste tip tabloid decât orice altceva. Şi lumea le cumpără în neştire, fiindcă-s ieftine şi aşa mai află şi Lelea Ană ce-o mai făcut Bote şi cu Drăguşanca.

    RăspundețiȘtergere
  5. Felicitari in primul rand pentru blog,este o munca depusa eficient,in al doilea rand pentru minunatele postari...mi se pare foarte interesant. succes si sa munciti cu cel putin acelasi simt de raspundere pe viitor

    RăspundețiȘtergere