Lectia despre barfa

Am întâlnit până la vârsta aceasta –deşi nu chiar atât de înaintată, mulţi oameni cu caractere diferite. Unii au dezamăgit, alţii au un loc asigurat în inimă, pentru că niciodată nu mi-au dat ocazia să mă dezmint de ei, datorită faptelor lor.

Definiţia bârfei:
BÂRFÍ, bârfesc, vb. IV. Tranz., intranz. şi refl. recipr. A vorbi de rău, a ponegri, a defăima, a calomnia, a cleveti. ♦ Tranz. A flecări, a îndruga verzi şi uscate

Când vorbeşti de rău, nu vorbeşti de bine; asta ştie orişicine. Problema se pune altfel: de unde vine această vorbire de rău...? Din ce cauză îi vorbim noi pe ceilalţi de rău? Mi-am pus de multe de ori întrebarea: de ce vorbim de rău...? De ce de bine nu putem vorbi? Posibile răspunsuri ar fi: din răutate, invidie, ură, datorită complexului de inferioritate, toate aceastea derivând din prostie. E mai uşor să etichetezi decât să apreciezi. E mai uşor să împroşti cu noroi decât să stimezi. E mai uşor să arăţi cu degetul în loc să vezi paiul din ochiul altuia, decât să vezi bârnele din proprii tăi ochi. Aceastâ tendinţă, o au cel mai mult adolescenţii. Unii din ei, plictisiţi de viaţă fiind, nu găsesc nimic altceva mai bun de făcut decât să "îndruge verzi şi uscate". Şi nu e vina lor, e vina părinţilor. Ecucaţia e rară în zilele noastre.

Bârfa este foarte la modă şi în jurnalism, nu numai în viaţa reală. Şi pentru că bârfa reprezintă un lucru real, a ajuns să fie tabloidizată. Exista o grămadă de reviste şi ziare care vând...”bârfe”. Practic, bârfa a ajuns o modă. Dacă nu eşti la curent cu ultimele bârfe din showbiz, poţi fi considerat înapoiat. Şi de parcă nu ar fi de ajuns, articolele “bârfitoare” din ziarele tip tabloid au ajuns să fie subiecte şi în anumite emisiuni televizate, unde invitaţii, ce credeţi că fac de obicei? Se ceartă, alteori îşi dau chiar şi în cap, dacă e necesar.

Un profesor spunea că: “nu contează dacă o persoană are parte de publicitate pozitivă sau negativă, important e că are parte de publicitate”. Cam asta vor şi anumiţi indivizi. Vor să se facă afirmaţi cu orice preţ. Fie că e vorba de făcut sex în sala de clasă, fie că e vorba despre haremul de femei a unui crai din Răsărit.

Eu nu am înţeles niciodată obsesia de a apărea la televizor. De ce ţin oamenii să apară la televizor...? Un răspuns logic ar fi: pentru că acolo se câştigă mulţi bani. Da, dar majoritatea nu vor banii, ci vor faima care le revine din apariţia lor pe sticlă. Acum o să săriţi pe mine şi o să îmi spuneţi: “Da’ ce, tu nu ai vrut niciodată să apari la TV?”. Răspuns egal nu. Nu, pentru că mai există oameni care ştiu că tembeliziunea nu înseamnă totul.

Fiecare se poate face remarcat prin ceea ce consideră el că are mai bun. De ce trebuie mereu să avem opinii avizate în ce privesc faptele noastre? Trebuie ca noi să fim siguri de ceea ce facem; restul, vine de la sine!

Lectia despre manipulare si invidie

Am avut o grãmadã de cunoştinţe care, atunci când le complimentam sau când le spuneam o vorba bunã, din rãutate nu imi dãdeau dreptate-mai precis, din invidie, sau cel puţin erau imparţiali ori erau modeşti.

Când invidiezi pe cel de lângã tine, oare de ce nu te depãrtezi de el...? De ce, totuşi vrei sã îl faci sã decadã şi mai ales, de ce vrei sã profiţi de pe urma prieteniei lui ? Pentru cã îţi convine. Îţi convine sã manipulezi bunãtatea celui de lângã tine dupã bunul plac, fãrã ca el sã afle asta.

Atunci când afirmi un adevãr, eşti considerat rautãcios şi bineînţeles, invidios. De cele mai multe ori trebuie sã tãcem, fãrã a spune nimic. Foarte bine, dar ceilalţi îi catalogheazã pe cei ce nu "iau atitudine" drept proşti şi laşi.

Când doi oameni se ceartã, ei sunt priviţi din exterior ca fiind « certãreţi », iar lumea nu se mai deranjeazã sã cunoascã adevãratul motiv pentru care cei doi se ceartã -care de altfel este cel mai important, şi îi catalogheazã în felurite moduri, spunând cã : « nu este frumos sã te cerţi », « cã asta ţine de educaţie ». Dar de multe ori şi cei educaţi se ceartã - indiferent de cauzã. Iar de multe ori, cei ce pretind a fi educaţi, nu sunt în stare sã foloseascã diplomaţia în dispute şi îşi adreseazã insulte grosolane.

Mai apoi, dacã aduci motivaţii, ţi se suprimã dreptul de a te apãra şi toate vorbele, argumentele pe care le aduci, în scopul de a demonstra adevãrul, vor fi ineficiente spre a-ţi arãta vina (sau "vina") în cearta pe care poate nu tu ai iscat-o.

Eu pot spune cu mâna pe inimã, cã nu ştiu ce este invidia. De când ma ştiu, nu am fost invidioasã pe nimeni şi nimic. Dacã Dumnezeu aşa a vrut, ca sã îi dea celui de lângã mine mai mult, asta nu inseamnã cã EU trebuie sã fiu invidios. Dimoptrivã, asta ar trebui sã îmi stimuleze capacitatea de a recunoaşte lucrurile şi calitãţile cu care eu am fost înzestrat.
Cu cât calitãţile sunt mai multe, cu atât trebuie ca omul sã fie mai umil, sã nu se mândreascã niciodatã cu ceea ce i-a dat Dumnezeu, şi sã nu facã niciodatã abuz de calitãţile pe care le are, pentru cã nu se ştie niciodatã când Dumnezeu i le-ar putea lua înapoi.

De multe ori, atunci când am încercat sã arãt faţa adevaratã a lucrurilor, am fost judecatã aspru; de multe ori când aveam dreptate, ceilalţi mã nedreptãţeau. De multe ori, când ştiam care este adevãrul, nu puteam spune nimic, fiindcã aveam un lacãt pe gurã. E oribilã acea senzaţie : sã ştii şi sã nu poţi spune ; e mai mult ca şi când ai vorbi cu cineva, iar acel om nu te-ar lua in seamã : e ca şi când ai vrea sã vorbeşti şi toţi ar încerca sã îţi îndese pumnul în gurã, sã nu poţi ca sã rosteşti niciun cuvânt. Fiindcã adevãrul e adevãrat, iar nu multora le face placere sã îl audã, mai ales rostit din gura altora.